Timpul înseamnă povara pe care trebuie să o purtăm.
Temporal.
Ne măsurăm viaţa în unităţi diferite. Fiecare cu a sa.
Uităm să ne măsurăm moartea, ce are aceeaşi măsură: necredinţa.
Am auzit de „viaţă veşnică” şi ne-ar plăcea s-o
avem. Dar cum să fim veşnici aşa cum suntem azi? Să ne oglindim în
cuantificabila conştiinţă, înainte de a dori veşnicie. Oglindim, zic, adică
avem o şansă să ne vedem.
Omul este măsura tuturor lucrurilor (Protagoras),
lucrurile sunt măsura noastră. Dar sufletul nostru e măsura Domnului?
Murim implacabil. Dar timpul, pedeapsa noastră, se
reîntoarce, arătând Învierea. Putem, aşadar, să încercăm să înviem.
Fiul Tatălui a fost om, pentru ca noi să înţelegem
Calea pe care s-o urmăm, să ajungem să fim
mereu fiii lui. Avem nevoie de Lumină. Lumina există. Fie ca azi să o alegem pe
ea, din sfârşibila dualitate corpuscul-undă.
Hristos a Înviat. Întotdeauna. Dintotdeauna. Vă rog,
sa înviem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu